Cu toate ca nu mai pot obtine acordul ei voi posta un eseu scris de Mada despre ea. Nu credeam vreodata ca voi ajunge sa-i spun “Odihneste-te in pace” dar uite ca soarta a decis asa. Deci… Mada…. despre …Mada:
Eu despre mine!
Mine…eu…numele meu….ce am eu…etc….nu cred ca e potrivit sa marcam tot cu al meu, eu, mie, tocmai pentru ca prea putin conteaza ce nume avem, ai cui suntem, din ce neam descindem, ce proprietati avem si asa mai departe…important e sufletul, sufletul care nu poate fi denumit, nu are cum sa fie numit, nu are nume. Stas-ul acesta il aplicam pentru ca suntem o societate pentru a ne diferentia, dar de multe ori, credeti-ma ca uit si cum ma cheama, nu folosesc eu fac etc…sau nu zic prea des motocicleta mea, masina mea, job-ul meu, nu ca nu le-as fi facut pe propria-mi munca dar pentru ca nu simt corect sa fiu proprietatea cuiva sau sa am ceva in proprietate, chiar daca e vorba despre lucruri, despre material! Nu ar trebui sa ne definim prin ce avem, prin cunostinte, prin parinti, ci prin sentimente, prin stari provocate in ceilalti, prin acel ceva, care normal nu are nume…
Eu ma simt si se pare ca si cei din jur ma vad atipica si pentru o femeie, si pentru o motociclista, si pentru o fiica, si pentru o inginera, pentru cam orice se presupune…prea multe idei preconcepute, urasc acest principiu, al ideilor preconcepute, e anormal, e nenatural pentru mine, asa il simt eu! Mereu am dat de furca tuturor cu care am intrat in dialog, dar nu pentru a dovedi ceva, sau din darul contrazicerii, sau sa ma dau superioara si cine stie ce alte motive inerente, ci pentru ca chiar ma simt altfel, am multe intrebari de pus atunci cand nu inteleg ceva anume, si chiar le pun, nu trec peste pana nu inteleg conceptul, fenomenul, nu notez pentru mai tarziu pentru ca atunci, in caz ca imi voi aduce aminte, oricum nu voi mai intreba exact ce aveam de intrebat initial, intrebarea capata o alta forma si nu mai aflu ce ma interesa atunci; nu aman mai nimic, nu las neclarificat mai nimic; nu inseamna ca gandesc in alb si negru, viata oricum e facuta din tonuri de gri, insa imi place sa ma simt lamurita in chestiunile denumite exacte; in cele sufletesti doar eu stiu cum sunt lamurita, cat timp, nici macar eu nu pot prezice cat voi crede anume ceva, sunt imprevizibila pentru ca sufletul e intr-o permanenta schimbare!
Daca ne-am schimba si infatisarea, si numele, si scrisul, si mersul, de atatea ori, niciodata nu am fi de recunoscut, atat de unici suntem, suntem fantastici dar prea putini realizeaza, si prea putini simt…Eu, am momente cand constientizez, cand ma simt atemporala, cand sunt si nu sunt; nu stiu cat se intelege, ma straduiesc sa exprim in cuvinte, chiar ma straduiesc…
Nu stiu ce as putea spune despre mine pentru ca sunt atat de complexa, si totusi atat de simpla, directa si sincera ; sunt atat de profunda si totusi atat de tangibila, sunt atat de dura dar si fantastic de sensibila, sunt atat de previzibila pentru multa lume dar si socanta in anumite situatii inedite, sunt atat de…altfel! Nu scrie modestia din mine, incerc sa scriu din suflet asa cum fac si cand respir, cand vad natura, cand vorbesc cu oamenii, incerc sa fiu eu cea care sunt in acest moment; ma simt de multe ori ca un rau, care tot curge printre bolovani, si trece atat de usor si surazator de parca asta ar fi menirea de baza, sa trec printre ei, sa-mi pastrez limitele intre tarmuri, sa inund poate anumite locuri care au nevoie de mine, sa fiu gazda vietuitoarele, pestilor, mormolocilor si a altor minuni naturale, sa las frunzele si crengile sa cada pe mine si sa le iau cu mine, sa le arat ce poate fi dincolo de copacul din care au cazut, sa ma las plouata si invalurita de vant, de crivat, sclipitoare in soarele minunat, sa oglindesc norii in lucitoarele mele unde micute, sa susur in acord cu natura, sa ajung la destinatie, jos, si apoi sa urc si sa curg, sa o iau de la capat, poate pe alt traseu, si sigur cu o mai mare placere de a fi… sa ma las purtata ca un rau dar pe unde simt eu, curg pe unde vreau sa simt!
Chiar nu-mi da prin cap ce as putea spune eu despre mine pentru ca ma suprapun peste ce am scris mai sus, si cum nu prea-mi place sa ma repet…chiar nu stiu ce as spune despre mine concret; sunt nedefinibila, ca orice suflet; nu cred ca vreti descrieri fizice, materiale, portrete, cred ca vreti sa cititi necitibilul, sa va faceti idee cam ce se simte lumea, vreti ceva ce sunt curioasa daca altii vor putea descrie…sunt chiar curioasa ce va iesi din toate aceste eseuri, si mai ales cum va fi atins cel care va citi; cred ca veti fi o echipa, veti fi o echipa care va aduna valori, va simti o gramada de suflete, nu as vrea sa fiu in locul vostru, sa aleg, chiar nu as vrea! Vorbesc la masculin pentru ca asa am tot fost invatati de lume de mii de ani, dar daca as sta mereu sa scriu el/ea, ei/ele etc…as pierde mult timp si nu acesta este scopul meu cu aceste eseuri, scopul este de a transmite ce simt!
Am treizeci de ani aproape dar uneori simt ca nu am varsta, alteori simt ca am cu mult mai mult, ca exist de cand este Terra, de cand e divinitatea, am momente cand ma las furata de cotidian dar din care ma smulg, nu ma las furata de robotizare, nu ma las pentru ca ma plac asa cum sunt, sunt curioasa si mandra de ideile si gandurile mele, de mine ca intreg si voi avea de aflat extrem de multe cate vieti voi avea, multe adica!
Pe tatal meu il iubesc infinit de mult si de special pentru ca asa simt, si nu voi enumera cate a facut pentru mine, si pe mama o iubesc si o respect enorm, dar iubirea pentru ea e fantastic de diferita de cea pe care i-o port tatalui meu, dar nu pot explica rational de ce, insa asa simt! Am avut o gramada de vise si voi mai avea sigur, legate de sufletul meu si de al tatalui meu; tin minte ca si acum, ca ne-am visat ca fiind doua frunze, eu ceva mai sus ca el ca pozitionare, el era mai galben, eu inca verde, si vorbeam cum facem mai mereu, chiar si telepatic, si intr-un final imi zice ca a obosit sa stea atarnat si ca el se lasa cazut dar ca ne vom reintalni sigur curand, foarte curand; si acum parca vad dansul lui inspre in jos, cel mai frumos dans posibil vazut daca te-ai simtit frunza vreodata! Mi-au venit lacrimi in ochi, atat de emotional e visul si sentimentul e coplesitor; vedeti ca nu am scris mare lucru, dar incarcatura din spate e incandescenta pentru mine…si iar nu stiu ce sa mai scriu despre mine si nici nu ma voi forta pentru ca urasc si asta, sa fortez lucrurile, sentimentele, oamenii, faptele..le las sa vina de la sine, cum obisnuiesc sa zic, toate la timpul lor! Deci voi scrie pe parcurs ce simt…
Eu despre mine?!….merg un pic pe coridor sa ma dezamortesc si revin! Am recitit, no coment, sunt uimita si simt ca am scris exact ce am simtit acu ceva timp. E minunat! Cred ca voi trece la urmatorul eseu.
Acest eseu si inca doua mi-au fost trimise in ziua in care au fost scrise. Am fost primul om care le-a citit.Ma simt onorat pentru faptul ca am cunoscut aceasta fiinta smulsa prea devreme din aceasta viata. Vei ramane mereu in sufletul meu.